Apa care creeaza

„Apa este privirea Pamantului, aparatul sau de contemplat timpul“, spunea poetul francez Paul Claudel. Lacul ilustreaza perfect aceasta metafora: covor tesut din ape linistite sau palnie in care apele s-au adunat ca sa doarma, el este un mare ochi pasnic. Strange lumina lumii din jur si o reflecta. Reinventeaza lumea din preajma sau o repeta, in functie de nazurile propriilor unde, performand un veritabil exercitiu de contemplatie.

Lacurile – mai ales acelea care se lasa integral cuprinse de ochiul uman – sunt o paranteza de inteligenta si de inovatie in peisaj. Un prilej de uimire, dar si o pauza de reflectie. Asezate intre dune, sub poale de coline, in causul stancilor, printre povarnisuri montane, in gura stinsa a vulcanilor, printre firele de iasca ale stepelor sau printre fosnirile exasperant de aidoma ale ierburilor din prerie, lacurile pun punct repetitiei formelor terestre si imaginatiei limitate a taranii. Ele intriga, cheama impetuos si alerteaza dispozitia spre visare, suspendand orice alta concurenta vizuala. Un peisaj care contine macar un singur lac se dizolva in acesta precum o bucata de creta intr-un pahar, facand temporar din tarmuri niste accesorii lipsite de consistenta.

Daca stam bine sa ne gandim, aceasta este, de fapt, chiar puterea magica a ochilor. Cand zarim pentru intaia oara o persoana, dorim sa-I intalnim cautatura. Pentru o clipa, ochii suplinesc intreaga faptura, o absorb si o restituie asa cum pot mai bine. Ajung sa ii tina locul. Un ochi de apa intr-un ambient stancos, arid-nisipos sau plan-vegetal devine spiritul si stapanul locului, iar intalnirea cu el nu poate fi evitata. Atunci cand e albastru, reprezinta insasi prospetimea, imacularea, vidul acumulat al apei curate. Verde, ascunde promisiunea unduirilor vegetale, susurul vietii interioare si mirajul meleagurilor exotice. Cand, in sfarsit, este rosu, tradeaza nu o vascularizare vitala, ci una maladiva, ecoul unei deteriorari sau chiar al mortii.

Considerate sub un unghi pur estetic, toate aceste lacuri sunt, de fapt, niste acuarele (din italianul acquarello, diminutiv de la apa) – expresia cea mai desavarsita a felului in care natura stie sa se joace cu culorile, sa le amestece, sa le subtieze sau sa le intareasca, creand nuante din ce in ce mai subtile si peisaje din ce in ce mai artistice.


Artificial Blue Beauty
Lacul Powell, SUA
Considerat „cel mai dramatic“ lac din lume, datorita atat amestecului straniu de culori al apelor, cat si formatiunilor stancoase sculpturale care-l inconjoara, Powell este al doilea lac artificial ca marime din Statele Unite si se afla la granita dintre Arizona si Utah, in miezul unei arii numite The Grand Circle, o concentrare masiva de monumente naturale cu aparente fantastice si cu dimensiuni ciclopice, de la Grand Canyon National Park, pana la Capital Reef National Park and Monument Valley.

Semiluna de smarald
Lago Verde, insula Lanzarote, Spania
Micuta mare verde din marea cea mare (in fapt, Oceanul Atlantic) s-a nascut din inundarea si erodarea treptata a unui con vulcanic. La poalele craterului, s-a intins semiluna unei lagune de culoarea smaraldului, ale carei ape sunt intesate de minerale vulcanice si de microorganisme unice in lume.

Animale & mituri

Am putea crede ca speciile exista indiferent de imaginea noastra despre ele. Si totusi, veti vedea, modul in care omul percepe un animal are multa importanta. Pentru ambele specii, sustine Mihaela Stanescu.

Haladuind de milenii prin mituri, legende, povesti si fabule, animalele au generat un numar imens de pareri, convingeri si sentimente. Despre relatia om-animal, despre ceea ce crede si zice omul despre un animal sau altul, despre felul in care se poarta cu ele in functie de cum le imagineaza si le vede se pot scrie biblioteci intregi. In spatiul acestor cateva pagini, a trebuit sa fac niste alegeri. Despre care animale sa scriu? Si atunci le-am ales, pentru a le trata mai pe larg, pe cele cu caracter „amestecat“, pe cele care pot fi si „bune“, dar si „rele“, dupa criteriile omenesti, ori pe cele pe care anumite culturi le considera malefice, in timp ce altele le socotesc benefice. Cu alte cuvinte, am ales cateva animale a caror „imagine publica“ este ambivalenta si controversata.

Animalul– un (alt)fel de om
Este tipic pentru om sa interpreteze aproape totul prin prisma propriilor sisteme de gandire, centrate in jurul caracteristicilor proprii speciei Homo sapiens. Vechile discutii pe tema „Au sau nu au animalele suflet?“ n-au incetat, de fapt, niciodata; au luat doar o alta infatisare, de pilda cea a preocuparilor stiintifice in domeniul psihologiei animale. Desi abordarile moderne recomanda obiectivismul, fapt e ca multi oameni nespecialisti, ba chiar si unii specialisti pur si simplu nu se pot abtine sa proiecteze asupra animalelor umbra viziunii lor antropocentriste.

Adesea, animalele sunt personificate, umanizate, ceea ce ele au dobandit ca instincte, prin evolutie, fiind interpretat in termeni de calitati si defecte. Nu este de mirare, deci, ca in mitologii animalele sunt caracterizate in termeni omenesti: bune sau rele, virtuoase sau imorale, harnice sau lenese… Obiectiv vorbind, animalele sunt asa cum sunt ca rezultat al evolutiei, al adaptarii, intr-un proces atat de lung si de complex, incat e cu adevarat greu de cuprins cu mintea. Si atunci, in lipsa unor informatii suficiente, care, intr-un anumit stadiu al cunoasterii, nici nu aveau cum sa existe, reperele pentru judecarea animalelor si caracterizarea lor care ar fi putut fi? E explicabil faptul ca omul a recurs la sistemul de referinta pe care il cunostea cel mai bine si a proiectat asupra animalelor ideile sale omenesti despre ceilalti oameni, despre societatea umana, ca si cand animalele n-ar fi fost decat un alt fel de oameni, diferiti ca infatisare, dar cu psihism si comportamente asemanatoare celor umane.

Este o ecuatie cu multe necunoscute; adesea, e greu de explicat de ce unele animale sunt privite cu ingaduinta si chiar cu drag, in vreme ce altele sunt detestate. Si e bizar faptul ca, in culturi diferite, unul si acelasi animal poate suscita reactii diametral opuse.

Un exemplu bun sunt liliecii. Secole in sir, in Europa, ei au avut de suferit de pe urma unei faime proaste, capatate cine stie cum. Si stiti cum e: o data ce ti-ai pierdut reputatia onorabila si s-au raspandit zvonuri neplacute pe seama ta, e greu sa-ti recapeti bunul renume. Bietii lilieci nici nu aveau cum sa se apere. Tot omul – care le-a scornit faima proasta – are datoria sa arate ca a evoluat, ca a trecut de la superstitiile generate de ignoranta la o cunoastere mai obiectiva a realitatii biologice. In ultima vreme, programe de protectie extinse si costisitoare incearca sa repare ceea ce s-a stricat timp de milenii.

Nu e greu sa pui porti la intrarile unor pesteri, nu e greu sa editezi brosuri explicative, dar e extrem de greu sa schimbi mentalitatea oamenilor. Pentru ca, in continuare, europenilor nu le sunt dragi liliecii. Inca din Evul Mediu, acestia apareau asociati cu vrajitoria si cu fapturile malefice. In multe reprezentari ale Judecatii de Apoi, apar creaturi diabolice cu aripi de liliac, in contrast cu ingerii, inzestrati cu aripi cu pene (dar ce sa mai vorbim de Evul Mediu, cand pana si intr-un episod din Xena se regaseste simbolistica asta?). Mai nou, liliecii sunt asociati si cu vampirii, in ciuda faptului ca lilieci-vampir nu exista decat in America.

In Europa nu traiesc decat specii insectivore, foarte utile de altminteri, deoarece consuma cantitati mari de insecte, pastrand astfel echilibrul natural. Mai recent, spaimele ancestrale au fost retrezite de vestea ca ei pot transmite rabia (turbarea) – nu doar liliecii-vampir, ci si speciile insectivore, care musca doar intamplator (si in legitima aparare) oamenii, daca acestia incerca sa-i prinda. Asa ca, de mii de ani, europenii simpli detesta liliecii, se tem de ei si ii persecuta. In ultimele cateva decenii, multe organizatii ecologiste se straduiesc sa schimbe aceasta stare de lucruri dar, prin satele Europei, oamenii continua sa urasca si sa omoare liliecii.

Cu totul altfel le merge acestor mamifere inaripate in China. Aici, de milenii, liliecii sunt „buni“, aducatori de noroc, de fericire si prosperitate. Un simbol traditional chinezesc il reprezinta „cele 5 noroace“: bogatia, sanatatea, viata lunga, dragostea si virtutea, reprezentate prin 5 lilieci.

Nu este singurul caz in care unul si acelasi animal e privit foarte diferit in culturile vestice fata de cele orientale. Pisica este si ea un astfel de caz, cu deosebirea tulburatoare ca, in cazul ei, opinia a fluctuat, de-a lungul vremii, chiar in cadrul aceleiasi culturi.

Ajunse in Europa in Antichitate, pisicile au dus-o bine pana cand, dintr-un motiv greu de deslusit, imaginea lor a inceput sa se schimbe. La un moment dat, n-au mai fost privite ca fapturi harnice, care curata gospodaria omului de rozatoarele ce-i prapadesc rodul muncii. Au inceput sa fie asociate cu diabolicul, cu tot ceea ce este malefic si necurat. Ajung la ordinea zilei convingerile despre diavolul care apare sub forma unei pisici negre, despre mata care, orice-ar face, are ceva dracesc in ea. Asa s-a ajuns la cumplitele persecutii medievale, care includeau arderea, aruncarea de la mare inaltime si alte metode de ucidere, de o cruzime revoltatoare.

Lumi inghetate

Imensa palarie de gheata care a stat, vreme de cateva milenii, pe crestetul taramului impropriu botezat Groenlanda (Tara Verde) este una dintre cele mai misterioase minuni naturale ale lumii. O minune, insa, sortita... topirii.

Batranul de sticla
Iceberg-urile de mari dimensiuni, precum cel din fotografia alaturata, sunt fragmente desprinse din ghetari-gigant. La o privire atenta aruncata asupra corpurilor lor inghetate, oamenii de stiinta le pot estima vechimea. Cu cat un iceberg este mai transparent, cu atat e mai batran. Cei tineri, formati din gheata si zapada proaspete, sunt compacti si albi, iar lumina nu ii poate traversa. Batranul din imagine, limpede ca sticla, s-a nascut in urma cu 4.000 de ani.

Orasul vazut prin gaura
Aruncand o privire prin orificiul unui iceberg plutitor, putem zari mititelul oras-port Narsaq, situat in sud-vestul Groenlandei. Asezarea are o populatie de 1.700 de suflete, majoritatea eschimosi. In Narsaq nu exista decat un singur drum, iar legatura cu restul tarii se face cu elicopterul.

Raul Rosu
In mod bizar, multe portiuni din nordul extrem al Groenlandei nu sunt acoperite mai deloc de patura de zapada si gheata care devine suverana ceva mai sus, la Polul Nord, deoarece aici aerul este prea uscat pentru a-i favoriza producerea. Asa sta situatia si in Peary Land, unde Raul Rosu isi dezvaluie albia caramizie in care e culcat.

Ghetarul prabusit
Felul in care se striaza si se modeleaza un ghetar tine de niste legi si reguli care nu pot fi cunoscute sau anticipate de vreun muritor. Fiecare ghetar este spectaculos si unic, fie ca are forma de V sau de U, fie ca s-a format prin smulgere, prin depunere circulara sau prin prabusire, precum cel din fotografie.

Condamnat la evaporare
Pattern-ul rezultat din canalele create de apa topita este usor de recunoscut. Arata precum un fluviu care isi atrage vigoarea din raurile ce se varsa in el. Numai ca, in cazul lui Helheim, cel de-al doilea ghetar ca marime din Groenlanda, situatia sta tocmai pe dos: din canalul principal care-i spinteca varful, viata colosului de gheata se imprastie in mii de firicele. 26 de kilometri cubi de apa se scurg in fiecare an din Helheim.

Marginea baltii
Detaliu din varful unui „lac topit“ din vestul Groenlandei – o imensa balta fara viata, formata prin topirea unui ghetar. Micile deschizaturi si crevase transmit apa spre asternutul de stanci, grabind si mai tare scurgerea ghetarului.

Varful icebergului
Opt parti sunt scufundate in apa, iar ceea ce se observa in fotografie este doar a noua parte dintr-un iceberg tabular inalt de 750 de metri. Acest tip de iceberg mai poate supravietui inca cel putin 20 de ani inainte de a incepe sa se topeasca, sa se fragmenteze si sa fie purtat haotic de curentii oceanici.

Despicarea albastra
Bucati mici de gheata sunt smulse dintr-un iceberg si cad, asemenea unor fulgi, in mare, datorita unui proces pe care geologii il numesc despicare. Fracturi cu infatisare de crevasa pot fi vazute pe fata albastru intunecata a icebergului. Gheata masiva din interiorul acestuia tinde sa-si faca loc spre suprafata, fortand aceste fracturi sa se deschida si sa verse in mare floricele.

Inghetat in timp
Fotografia alaturata prezinta un zoom asupra unor bule de aer prinse in interiorul unui iceberg matur inca de la formarea acestuia, cu mii de ani in urma. Aerul este adesea captat in ghetari pe masura ce zapada si apa care-i compun se transforma in gheata. Cand icebergul se va topi si aerul va fi eliberat, pocnituri puternice vor sparge linistea de deasupra apelor reci.

Lacul inima-stricata
Zburand cu elicopterul cativa kilometri pe deasupra imensului ghetar Equip Sermia, care ingrasa fiordul Disco Bay din sud-vestul Groenlandei, descoperi acest lac, format din gheata topita, care are conturul unei inimi stricate. Pe masura ce gheata se topeste, apa se scurge prin paraul din extremitatea nordica intr-un bazin subteran.

Clatite de gheata
Uneori natura se joaca asemenea unui copil scapat in bucataria bunicii. De data aceasta, a creat clatite... de gheata, care se dizolva intr-un fiord. Culoarea gri este data de invelisul de namol si pietris care acopera „clatitele“. Morenele au fost aduse si intinse peste ele, asemenea unui magiun, de catre vant.

Prapastia de pe insula
Candva, demult, aici traia un falnic ghetar.
Pe masura ce acesta s-a topit si s-a micsorat, in mijlocul intinderii de ape a ramas o insulita de gheata care, la o scara cu mult mai mica, repeta simbolic destinul intregului trunchi de gheata din care a facut parte. In mijlocul insulei se casca o prapastie care creste continuu. Candva, prapastia va fi umpluta complet de ape, iar insula va disparea.

O padure de tepi
Aceasta este o priveliste tipica din Sturtalik, sudul Groenlandei – fiordurile si muntii acoperiti cu gheata domina peisajul si cat ai privi cu ochii nu vezi decat tepi de gheata care strapung cerul.