Animale & mituri

Am putea crede ca speciile exista indiferent de imaginea noastra despre ele. Si totusi, veti vedea, modul in care omul percepe un animal are multa importanta. Pentru ambele specii, sustine Mihaela Stanescu.

Haladuind de milenii prin mituri, legende, povesti si fabule, animalele au generat un numar imens de pareri, convingeri si sentimente. Despre relatia om-animal, despre ceea ce crede si zice omul despre un animal sau altul, despre felul in care se poarta cu ele in functie de cum le imagineaza si le vede se pot scrie biblioteci intregi. In spatiul acestor cateva pagini, a trebuit sa fac niste alegeri. Despre care animale sa scriu? Si atunci le-am ales, pentru a le trata mai pe larg, pe cele cu caracter „amestecat“, pe cele care pot fi si „bune“, dar si „rele“, dupa criteriile omenesti, ori pe cele pe care anumite culturi le considera malefice, in timp ce altele le socotesc benefice. Cu alte cuvinte, am ales cateva animale a caror „imagine publica“ este ambivalenta si controversata.

Animalul– un (alt)fel de om
Este tipic pentru om sa interpreteze aproape totul prin prisma propriilor sisteme de gandire, centrate in jurul caracteristicilor proprii speciei Homo sapiens. Vechile discutii pe tema „Au sau nu au animalele suflet?“ n-au incetat, de fapt, niciodata; au luat doar o alta infatisare, de pilda cea a preocuparilor stiintifice in domeniul psihologiei animale. Desi abordarile moderne recomanda obiectivismul, fapt e ca multi oameni nespecialisti, ba chiar si unii specialisti pur si simplu nu se pot abtine sa proiecteze asupra animalelor umbra viziunii lor antropocentriste.

Adesea, animalele sunt personificate, umanizate, ceea ce ele au dobandit ca instincte, prin evolutie, fiind interpretat in termeni de calitati si defecte. Nu este de mirare, deci, ca in mitologii animalele sunt caracterizate in termeni omenesti: bune sau rele, virtuoase sau imorale, harnice sau lenese… Obiectiv vorbind, animalele sunt asa cum sunt ca rezultat al evolutiei, al adaptarii, intr-un proces atat de lung si de complex, incat e cu adevarat greu de cuprins cu mintea. Si atunci, in lipsa unor informatii suficiente, care, intr-un anumit stadiu al cunoasterii, nici nu aveau cum sa existe, reperele pentru judecarea animalelor si caracterizarea lor care ar fi putut fi? E explicabil faptul ca omul a recurs la sistemul de referinta pe care il cunostea cel mai bine si a proiectat asupra animalelor ideile sale omenesti despre ceilalti oameni, despre societatea umana, ca si cand animalele n-ar fi fost decat un alt fel de oameni, diferiti ca infatisare, dar cu psihism si comportamente asemanatoare celor umane.

Este o ecuatie cu multe necunoscute; adesea, e greu de explicat de ce unele animale sunt privite cu ingaduinta si chiar cu drag, in vreme ce altele sunt detestate. Si e bizar faptul ca, in culturi diferite, unul si acelasi animal poate suscita reactii diametral opuse.

Un exemplu bun sunt liliecii. Secole in sir, in Europa, ei au avut de suferit de pe urma unei faime proaste, capatate cine stie cum. Si stiti cum e: o data ce ti-ai pierdut reputatia onorabila si s-au raspandit zvonuri neplacute pe seama ta, e greu sa-ti recapeti bunul renume. Bietii lilieci nici nu aveau cum sa se apere. Tot omul – care le-a scornit faima proasta – are datoria sa arate ca a evoluat, ca a trecut de la superstitiile generate de ignoranta la o cunoastere mai obiectiva a realitatii biologice. In ultima vreme, programe de protectie extinse si costisitoare incearca sa repare ceea ce s-a stricat timp de milenii.

Nu e greu sa pui porti la intrarile unor pesteri, nu e greu sa editezi brosuri explicative, dar e extrem de greu sa schimbi mentalitatea oamenilor. Pentru ca, in continuare, europenilor nu le sunt dragi liliecii. Inca din Evul Mediu, acestia apareau asociati cu vrajitoria si cu fapturile malefice. In multe reprezentari ale Judecatii de Apoi, apar creaturi diabolice cu aripi de liliac, in contrast cu ingerii, inzestrati cu aripi cu pene (dar ce sa mai vorbim de Evul Mediu, cand pana si intr-un episod din Xena se regaseste simbolistica asta?). Mai nou, liliecii sunt asociati si cu vampirii, in ciuda faptului ca lilieci-vampir nu exista decat in America.

In Europa nu traiesc decat specii insectivore, foarte utile de altminteri, deoarece consuma cantitati mari de insecte, pastrand astfel echilibrul natural. Mai recent, spaimele ancestrale au fost retrezite de vestea ca ei pot transmite rabia (turbarea) – nu doar liliecii-vampir, ci si speciile insectivore, care musca doar intamplator (si in legitima aparare) oamenii, daca acestia incerca sa-i prinda. Asa ca, de mii de ani, europenii simpli detesta liliecii, se tem de ei si ii persecuta. In ultimele cateva decenii, multe organizatii ecologiste se straduiesc sa schimbe aceasta stare de lucruri dar, prin satele Europei, oamenii continua sa urasca si sa omoare liliecii.

Cu totul altfel le merge acestor mamifere inaripate in China. Aici, de milenii, liliecii sunt „buni“, aducatori de noroc, de fericire si prosperitate. Un simbol traditional chinezesc il reprezinta „cele 5 noroace“: bogatia, sanatatea, viata lunga, dragostea si virtutea, reprezentate prin 5 lilieci.

Nu este singurul caz in care unul si acelasi animal e privit foarte diferit in culturile vestice fata de cele orientale. Pisica este si ea un astfel de caz, cu deosebirea tulburatoare ca, in cazul ei, opinia a fluctuat, de-a lungul vremii, chiar in cadrul aceleiasi culturi.

Ajunse in Europa in Antichitate, pisicile au dus-o bine pana cand, dintr-un motiv greu de deslusit, imaginea lor a inceput sa se schimbe. La un moment dat, n-au mai fost privite ca fapturi harnice, care curata gospodaria omului de rozatoarele ce-i prapadesc rodul muncii. Au inceput sa fie asociate cu diabolicul, cu tot ceea ce este malefic si necurat. Ajung la ordinea zilei convingerile despre diavolul care apare sub forma unei pisici negre, despre mata care, orice-ar face, are ceva dracesc in ea. Asa s-a ajuns la cumplitele persecutii medievale, care includeau arderea, aruncarea de la mare inaltime si alte metode de ucidere, de o cruzime revoltatoare.